Pentru cine cauta dovezi..!
Ikoymenia Joi, Aprilie 18, 2002 2:24 PM
dixit:
Sabra si Shatila, septembrie 1982
Ariel Sharon acuzat de crime de razboi
Paradoxal, primul ministru israelian Ariel Sharon are toate sansele sa devina primul evreu acuzat de crime de razboi, crime contra umanitatii si genocid, pentru masacrele comise de militiile crestine libaneze acum 20 de ani in taberele de refugiati de la Sabra si Shatila (septembrie 1982). S-a format si o "Comisie Internationala pentru Justitie a Victimelor de la Sabra si Shatila" care, la 15 mai 2002, va prezenta unui tribunal belgian probe in acest sens. Spunem ca este paradoxal ca un cetatean israelian sa ajunga sa fie acuzat de genocid, dar si mai interesant este ca acuzatia vine in virtutea functiei pe care o avea Ariel Sharon la data masacrului din septembrie 1982 - ministru al Apararii -, si nu ca urmare a unei implicari directe: masacrele, ca atare, au fost "opera" militiilor libaneze. Intregul context al acuzarii lui Ariel Sharon este unul politic: adversarii sai din Partidul MAPAI (al Muncii) nu au liniste, probabil, pana nu-l compromit la scara internationala pe vechiul lor adversar. In al doilea rand, circumstantele actuale din Orientul Apropiat pot explica acest demers, facut dupa douazeci de ani. Nu este mai putin adevarat ca ceea ce s-a petrecut, in septembrie 1982, la Sabra si Shatila a fost un masacru revoltator facut de militiile libaneze, la care Israelul - principalul sustinator al crestinilor din Liban, in lupta lor cu fundamentalistii arabi - a inchis ochii, dupa o expresie romaneasca. Exista si documente israeliene care il acuza pe Ariel Sharon cel putin de o "responsabilitate personala" in acele evenimente, asa cum o dovedeste raportul comisiei prezidate de Yitzhak Kahan, care a anchetat acuzatiile. In raport, la pag. 104, sta scris: "Am stabilit (...) ca ministrul Apararii poarta o responsabilitate personala". Dar raportul Kahan poate fi acuzat de multe lipsuri: limitat, prin caracterul politic, si nu juridic al textului; absenta victimelor, care n-au fost interogate; presiunea psiholgica exercitata de manifestatiile celor 400.000 de israelieni, adunati de gruparea "Peace Now", cu un pronuntat caracter de stanga. In contextul situatiei politice actuale din Orientul Apropiat, alegerea lui Ariel Sharon drept principalul responsabil ar putea sa determine - ca si acum 20 de ani - demisia sa din functie si, implicit, revenirea Partidului MAPAI, de stanga, la putere in Israel, partid celebru pentru Acordul de la Oslo cu palestinienii, care a dus nu numai la asasinarea unui prim-ministru - Yitzhak Rabin -, dar si la moartea mai multor israelieni dupa ce Acordul a fost semnat decat inainte de semnarea lui. La o privire mai atenta se observa ca alegerea lui Sharon mai are o explicatie: biografia acestui militar de cariera ofera si alte "puncte de atac". O biografie controversata, asadar, care incepe in epoca dinaintea proclamarii statului evreu.
Ariel Sharon, unitatea speciala "101" si masacrul de la Qibya (1953)
Ariel ("Arik") Sharon s-a nascut in 1928, la Kfar Malal. La 14 ani s-a alaturat unitatilor "Haganah", ajungand in cursul razboiului de independenta al Israelului (1948) sa comande o divizie de infanterie, in cadrul "Brigazii Alexandroni". In 1953, Ariel Sharon formeaza si conduce controversata unitate "101", conceputa ca un comando militar in scop de represiune si pedepsire a atacurilor arabe impotriva satelor evreiesti. Adevarul despre "101" nu poate fi inteles fara a lua in considerare si ce faceau teroristii arabi, astfel ca unitatea "101" actiona pe principiul "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte". Prima consemnare privind rolul lui Sharon in aceasta unitate speciala dateaza din august 1953 si se refera la tabara de refugiati de la El-Burieg, la sud de Gaza. Actiunea lui "101" in tabara s-a soldat cu 50 de morti, dupa unii, si intre 15 si 20 dupa altii (mai nou, Comisia Internationala pentru Justitia Victimelor de la Sabra si Shatila a descoperit ca ar fi fost, de fapt, 70 de victime). Un comandat ONU, general-maior Vagn Bennike, a raportat ca "bombele erau aruncate pe ferestrele baracilor in care dormeau refugiatii, iar aceia care scapau si fugeau afara erau atacati cu bombe usoare sau automate".
Actiunea de pedepsire a unitatii "101" era replica la un atac sangeros purtat de teroristii palestinieni asupra unui sat evreiesc. In octombrie 1953, unitatea "101" se gasea in satul iordanian Qibya. Istoricul israelian Avi Shalim descrie astfel evenimentele: "Ordinul lui Sharon era de a penetra Qibya, de a arunca in aer casele si de a provoca daune cat mai mari locuitorilor. Succesul a depasit insa orice asteptari. Dar adevarul intreg al masacrului nu s-a vazut decat in dimineata care a urmat. Satul fusese redus la o gramada de moloz: 55 de case distruse si doua treimi dintre femei si copii fusesera ucisi. Sharon si ai sai au spus ca "ei credeau cum ca locuitorii fugisera, si ca nu le trecuse prin minte ca cineva s-ar fi putut ascunde in case"." Un observator ONU a avut si o explicatie a faptului ca multi locuitori din Qibya n-au reusit sa se refugieze la timp: "Locuitorii au fost fortati de tirurile de arme grele sa ramana ascunsi in case, pana cand acestea s-au prabusit peste ei".
Masacrul de la Qibya a fost descris intr-o scrisoare adresata secretarului general al ONU de catre ambasadorul american de pe langa Organizatie, la 16 octombrie 1953 (S/3113). Ambasadorul american a scris cu aceasta ocazie: "Pe 14 octombrie 1953, la orele 21.30, fortele israeliene au lansat un atac de proportii asupra satului Qibya, din Iordania" (trebuie precizat ca, in 1953, Cisiordania apartinea Iordaniei). Potrivit ambasadorului american, fortele israeliene au intrat in sat si au ucis localnicii in case, utilizand arme automate, grenade si bombe incendiare. Pe 14 octombrie, cadavrele a 42 de civili arabi au fost gasite, dar multe alte cadavre erau ascunse sub daramaturi. 40 de case, scoala si rezervorul de apa fusesera distruse. Cantitati de explozibil purtand inscrisuri in limba ebraica au fost gasite in sat. La 3 dimineata, pentru a-si acoperi retragerea, israelienii au bombardat imprejurimile oraselor Budrus si Shuqha, de pe pozitii situate in Israel.
August 1971: 16.000 de oameni lasati pe drumuri, 2000 de case distruse, sute de palestinieni deportati in Iordania si Liban
In timpul debarcarii anglo-franco-israeliene din Peninsula Sinai, din timpul razboiului din 1956, Ariel Sharon a avut comanda unei brigazi "paramilitare". In 1957, Sharon a urmat cursurile de la "Camberley Staff College" in Marea Britanie, iar intre 1958 si 1962 a devenit comandantul unei brigazi de infanterie, apoi comandantul scolii de infanterie din Israel. In 1964, Ariel Sharon a fost numit pentru prima oara intr-o functie militara de importanta strategica: comandant al Zonei de Nord din cadrul Armatei Israeliene. A participat la razboiul din 1967, in calitate de comandant al unei divizii blindate. In 1969 devine comandantul Zonei de Sud din cadrul Armatei Israeliene. In aceasta calitate, Sharon iese in evidenta, pentru a doua oara, la inceputul lui 1971, in Gaza, in actiunile de represalii din Beach Camp. La 21 ianuarie 2001, ziaristul Phil Reeves descria in "The Independent" devastarile de acolo: "In august 1971, trupele de sub comanda lui Sharon au distrus 2000 de case in Fasia Gaza, lasand pe drumuri 16.000 de oameni, pentru a doua oara in viata lor. Sute de tineri palestinieni au fost arestati si deportati in Iordania si Liban. Circa sase sute de rude ale luptatorilor palestinieni, banuite de actiuni de gherila, au fost exilate in Sinai. In a doua jumatate a anului 1971, 104 dintre acestia au fost asasinati."
"Politica din acea vreme nu era sa arestezi suspecti, ci sa-i ucizi", explica Raji Sournai, directorul Centrului Palestinian pentru Drepturile Omului din Fasia Gaza. In 1973 complacerea Israelului in "inexpugnabilitatea" liniei de aparare Bar-Lev - construita de Sharon pe malul de est al Canalului Suez - a fost una dintre cauzele majore ale infrangerilor militare suferite de Israel in prima parte a razboiului. Trupele egiptene au trecut de linia Bar-Lev fara nici o dificultate si se indreptau catre Tel Aviv cand Statele Unite s-au gandit sa doteze Israelul cu un nou tip de rachete, ultraperformante, cu ajutorul carora soarta razboiului s-a rasturnat in favoarea Israelului. Se spune ca Henry Kissinger, care tot amana trimiterea rachetelor, i-ar fi spus lui Nixon: "Sa-i lasam pe israelieni sa vada ce mult inseamna America pentru ei. Ii lasam sa fiarba putin in suc propriu, si pe urma le trimitem rachetele". Dupa ce isi daduse demisia din Armata (1973), in octombrie, Sharon revine, cu ocazia razboiului de Yom Kippur, si comanda o divizie de blindate cu care traverseaza Suezul.
Operatiunea "Pace pentru Galileea"
Dupa razboiul de Yom Kippur, Ariel Sharon intra in politica. In decembrie 1973 este ales in Knesset (Parlamentul israelian). Demisioneaza ulterior, devenind consilierul pe probleme de securitate al prim-ministrului Yitzhak Rabin (1975-1976). Reales in Knesset in 1977, Ariel Sharon este numit ministru al Agriculturii in primul guvern Menahem Begin (1977-1981) si este de remarcat ca, in acest post, a urmarit o politica de cooperare cu Egiptul. In 1981 devine ministru al Apararii si indeplineste aceasta functie in cursul razboiului cu Libanul, care a condus, in cele din urma, la distrugerea structurilor Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei infiltrate acolo. In 1981, in calitate de ministru al Apararii, Sharon face o vizita unui "bun prieten" african: presedintele Zairului, Mobutu Sese Seko. La un cocktail pe yahtul propriu, acesta l-a rugat pe Sharon sa-si foloseasca bunele relatii din Statele Unite pentru ca Legislativul american sa-si sporeasca ajutorul acordat Zairului. Sharon se tine de cuvant, iar Mobutu restabileste relatiile diplomatice cu Israelul. Nu este singurul contact african al lui Ariel Sharon. De mai multe ori el s-a deplasat in Angola, unde a consiliat fortele sud-africane si pe Jonas Savimbi, un aliat al Statelor Unite.
Din perioada cat a fost ministrul al Apararii dateaza si acuzatiile actuale de crime contra umanitatii, crime de razboi si genocid care i se aduc lui Sharon, dupa 20 de ani, intr-un tribunal din Belgia. Este vorba de masacrele de la Sabra si Shatila, unde ar fi murit intre 700 de palestinieni si arabi libanezi (cifra oficiala israeliana) si 3500 (dupa unele estimari neoficiale). Evenimentele au inceput sa se deruleze inca din iunie 1982. In noaptea de 3 iunie 1982, la Londra a avut loc o tentativa de asasinare a ambasadorului israelian Shlomo Argov. Mossadul (serviciul secret israelian) a atribuit-o grupului "Abu Nidal". Z Schiff si E. Yaari, in "Israel's Lebanon War" ("Razboiul libanez al Israelului"), New York, Simion si Schuster, 1994, noteaza urmatoarele: "Trei detinuti (arestati de Scotland Yard) au dezvaluit ca un trimis al Bagdadului le-a adus ordinul de asasinare si ca ei au primit armele chiar in biroul atasatului militar irakian de la Londra". Un alt autor, Dilip Niro, dezvaluie si numele acestui emisar al Irakului, in cartea "Iran Under the Ayatollahs" ("Iranul sub Ayatollahi"), Londra, Rutledge, 1985: "Atacul Israelului a fost declansat in urma tentativei de asasinare a lui Shlomo Argov, ambasadorul Israelului in Marea Britanie, din noaptea de 3 iunie. Operatiunea de la Londra a fost conceputa de Nawal Al Rasan, un asa-zis "negustor de covoare" irakian, care a fost identificat mai tarziu ca avand gradul de colonel in serviciile secrete irakiene".
Pe 4 iunie, in chip de represalii, Israelul a declansat operatiunea "Pace pentru Galileea", care fusese pusa la punct in prealabil. Initial operatiunea prevedea penetrarea Libanului de catre Israel pe o distanta de 40 de km. Ministrul Apararii, Ariel Sharon, a decis ca armata israeliana sa execute un proiect mai ambitios, pe care Sharon il avea pregatit de cateva luni. Astfel ca, dupa ce a ocupat sudul Libanului si, potrivit raportului "Comisiei MacBride" - "Israel in Liban" -, armata israeliana s-a dedat la o serie de violente contra populatiei civile, trupele israeliene si-au continuat marsul pana la Beirut. La 18 iunie 1982 ele au inconjurat fortele armate ale Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei in partea de vest a capitalei libaneze. Potrivit statisticilor libaneze, ofensiva israeliana - mai ales bombardamentele asupra Beirutului - s-a soldat cu 18.000 de morti si 30.000 de raniti, cei mai multi fiind civili. Dupa doua saptamani de lupte, o incetare a focului a fost negociata prin intermediul trimisului Statelor Unite, Philip Habib. Conform acestei intelegeri, fortele aliate ale Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei trebuiau sa evacueze Beirutul, sub supravegherea unei forte multinationale. Beirutul de vest trecea sub controlul armatei libaneze. Liderilor palestinieni li s-au promis de catre Statele Unite garantii de securitate in ceea ce-i privea pe cei ramasi in taberele de refugiati.
Evacuarea Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei s-a incheiat pe 1 septembrie 1982. La 10 septembrie 1982, forta multinationala a fost retrasa din Liban. Chiar in ziua urmatoare, pe 11 septembrie 1982, Ariel Sharon a anuntat ca "2000 de teroristi" se ascundeau inca in taberele de refugiati din jurul Beirutului. Pe 15 septembrie 1982 - o zi dupa asasinarea presedintelui ales al Libanului, Bashir Gemayel - fortele israeliene au ocupat Beirutul de vest, "inconjurand si sigiland" taberele de la Sabra si Shatila, locuite de palestinieni si libanezi musulmani. Istoricii si analistii politici inclina insa sa creada ca aceasta actiune a fortelor israeliene a fost rezultatul intalnirii lui Ariel Sharon, ministrul israelian al Apararii, cu presedintele Libanului, Bashir Gemayel, de la Bikfaya, din 12 septembrie 1982, prin care israelienii autorizau fortele libaneze crestine - "Phalanga" - "sa curete" taberele de refugiati de teroristii care se ascundeau acolo (vezi Benny Morris "The Lighteous Victims", New York, A Knoph, 1999). Ariel Sharon, de altfel, anuntase inca de la 9 iulie 1982 ca planuieste ca Phalanga crestina libaneza - formatiune sustinuta de Israel pe tot parcursul conflictului din Liban - sa fie lasata sa intre in Beirutul de vest si ca acest aspect il tratase cu presedintele Gemayel la Bikfaya (vezi Ariel Sharon, "Warrior: An Autobiography", Simon and Schuster, New York, 1989). Potrivit declaratiei lui Sharon din Knesset, facuta pe 22 septembrie 1982, decizia ca Phalanga crestina libaneza sa patrunda in taberele de refugiati, pentru a elimina teroristii Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei, a fost luata miercuri, 15 septembrie 1982, orele 15.30. Generalul Sharon a specificat cu aceasta ocazie in Knesset ca "Tzahalul (armata israeliana) are interdictie de a patrunde in taberele de refugiati. Curatarea de teroristi a taberelor va fi efectuata de Phalanga ori de armata libaneza" (vezi Raportul Comisiei Kahan, p.125).
Masacrele de la Sabra si Shatila
Faptul ca Organizatia pentru Eliberarea Palestinei a lasat in taberele de la Sabra si Shatila 2000 de teroristi, la ordinul lui Yaser Arafat, este astazi aspectul "uitat" atunci cand se vorbeste despre aceste masacre. Teroristii palestinieni nu au ezitat sa-i foloseasca pe refugiati drept "scut uman" iar acest lucru explica, intr-o masura, si macelul care a urmat. Nu-i mai putin adevarat ca hotararea lui Sharon de a permite "Phalangei" libaneze sa intre in tabere a fost una "neinspirata": se putea banui, cu usurinta, ce va iesi dintr-o asemenea conjunctura. Ostilitatile in taberele de la Sabra si Shatila - confruntari armate violente intre cei 2000 de teroristi palestinieni si Phalanga libaneza - au inceput pe 16 septembrie 1982, orele 18.00, si au durat pana in dimineata de 18 septembrie, orele 8.00. Pe 16 septembrie 1982, generalul Ariel Sharon a fost prezent la Beirut, incepand cu orele 9.00. De pe o cladire de sase etaje care avea o larga deschidere asupra celor doua tabere, Sharon a putut urmari in direct lichidarea teroristilor palestinieni de catre "Phalanga" libaneza. Pe 15 septembrie si 16 septembrie dimineata taberele au fost bombardate de aviatia israeliana, iar "suspectii" lichidati de tragatorii de elita israelieni. In dupa-amiaza de 16 septembrie, armata israeliana a dat "unda verde" Phalangei libaneze, care a patruns in cele doua tabere si a inceput confruntarea cu teroristii. Generalul Drori i-a telefonat lui Ariel Sharon si l-a anuntat: "Prietenii nostri avanseaza in tabere. Am coordonat intrarea lor." Ariel Sharon i-a raspuns: "Felicitari! Operatiunea prietenilor nostri este aprobata" (vezi Ammon Kapeliouk, "Sabra et Shatila: Enquete sur un massacre", Paris, Seuil, 1982).
In confruntarile cu teroristii Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei din aceste 40 de ore s-a inregistrat si un numar mare de morti si raniti printre refugiatii civili. Armata israeliana avea cunostinta de ceea ce se intampla in cele doua tabere, dar nu a intervenit pana in dimineata de 18 septembrie, iar aceasta non-interventie a fost ulterior foarte criticata de mass-media internationala. Numarul exact al victimelor civile nu se poate cunoaste deoarece, pe langa cei ucisi pe 18 septembrie, s-au mai adaugat cei pe care deja ii inmormantasera rudele, alte 1000 de cadavre neidentificate ingropate de Crucea Rosie Internationala in gropi comune, precum si un numar de cadavre incarcate in autocamioane - mai ales pe 17 si 18 septembrie - si duse intr-o directie necunoscuta.
De indata ce mass-media internationala a prezentat imagini ale celor doua tabere si a relatat despre masacrarea populatiei civile, stanga din Israel a trecut la atac: 400.000 de israelieni au manifestat, stransi mai ales de organizatia "Peace Now". Sub presiunea opiniei publice, Knessetul a format o comisie - prezidata de presedintele Curtii Supreme a Israelului, Yitzhak Kahan - care, dupa audieri, a stabilit ca Ariel Sharon are o "responsabilitate personala" in acele masacre. Cum subliniam, raportul Comisiei Kahan este mai mult unul politic decat juridic, in plus nu au fost audiati si cei salvati din masacre, precum si rudele celor morti. Masacrelor de la Sabra si Shatila li s-au consacrat carti de autori ca Robert Fisk, Zeev Schiff si Edhud Yaari, Ammon Kapeliuk, Thomas Fridman, Jonathan Randal si altii. Oficial exista raportul Comisiei Kahan, care a fost definitivat in 1983 si dat publicitatii (fara anexa B, care a ramas secreta pana in ziua de azi). Sub presiunea opiniei publice, Ariel Sharon si-a inaintat demisia la 14 februarie 1983, dar a ramas in continuare ministru fara portofoliu in perioada 1983-1984. In noiembrie 1981, ca ministru al Apararii, Sharon a incheiat primul acord de cooperare strategica cu Statele Unite. In aceeasi perioada a ajutat mii de evrei sa emigreze din Etiopia, prin Sudan, in Israel. Intre 1984 si 1990 Sharon a devenit ministru pentru Industrie si Comert, incheind Intelegerea de Liber Schimb cu SUA in 1985. Dupa destramarea URSS (decembrie 1991), ca ministru al Industriei si Habitatului, Ariel Sharon a construit 144.000 de apartamente pentru evreii veniti din Rusia. In 1996, ca ministru al Infrastructurii Nationale, Sharon a fost "artizanul" mai multor joint-ventures cu tari ca Iordania, Egipt si cu Autoritatea Palestiniana. In 1998 a devenit ministru de Externe si a angajat discutii cu Autoritatea Palestiniana pe tema statului permanent. In aceasta perioada Sharon s-a intalnit cu lideri ai Uniunii Europene, ai Statelor Unite, ai Autoritatii Palestiniene si mai multi lideri arabi pentru a gasi o solutie la criza de apa din regiune, ceea ce ar fi antrenat si raporturi mai bune cu Iordania, Autoritatea Palestiniana si alte state arabe. In septembrie 1999, dupa desemnarea ca prim-ministru a lui Ehud Barak, Ariel Sharon a fost ales sa-i succeada ca presedinte al Partidului Likud. La 6 februarie 2001 Ariel Sharon a devenit prim-ministru al Israelului, iar la 7 aprilie 2001 a anuntat formula guvernamentala in care isi rezerva si portofoliul Ministerului pentru Imigratie si Absorbtie.
15 mai 2002: un evreu judecat pentru crime de razboi, in Belgia!
Asadar, pe 15 mai 2002 in Belgia va incepe un proces istoric: primul evreu judecat pentru crime de razboi. Intamplator sau nu, acesta este chiar primul ministru (in exercitiu) al Israelului. Alaturi de Sharon, instanta belgiana ii va judeca si pe Amos Yaron si alti israelieni, precum si pe responsabilii pentru evenimentele de la Sabra si Shatila. O prima intrebare, fireasca: de ce Belgia? Pentru ca, in anii '90, Belgia a incorporat in codul sau penal principiile jurisdictiei universale pentru crimele de razboi, care exista in Conventia de la Haga si in legislatia internationala. Iata de ce si altii se pregatesc pentru a aduce la Bruxelles personaje politice acuzate de incalcari grave ale drepturilor omului. Un exemplu il constituie refugiatii cubanezi din Statele Unite, care vor sa-l acuze, in fata justitiei belgiene, pe Fidel Castro de un numar de delicte incriminate de Conventia de la Geneva, dar care nu se regasesc in codul penal al altor state.
Exista 23 de supravietuitori si mai multe rude ale celor ucisi sau raniti la Sabra si Shatila si "Comitetul International pentru Justitie a Victimelor de la Sabra si Shatila", care pregatesc acest proces. Pe de alta parte, in 2001 au "disparut" o serie de martori importanti, membri ai militiilor libaneze sau personaje care puteau depune marturii concludente despre Sabra si Shatila. Dupa asasinarea lui Jean Ghanem a urmat Elie Hobeika, cel care a nimerit de Anul Nou intr-un pom, la cateva zile dupa ce declarase ca doreste sa depuna marturie la Bruxelles. La 8 martie 2002, in Bruxelles, era asasinat Michael Youssef Nassar (Mike Nassar) - o "buna cunostinta" a Romaniei de pe vremea primei afaceri "Tigareta", cand a tratat eliberarea fratelui sau, Ellie, cu Virgil Magureanu intr-un hotel din Poiana Brasov. Ulterior fratii Nassar si-au refacut afacerile la Moscova, pentru a ajunge apoi in Brazilia. Asasinul, ramas necunoscut, i-a administrat cinci gloante lui Mike Nassar si sapte sotiei acestuia. Lichidarea unor "martori incomozi" pare sa fie "prologul" procesului masacrelor de la Sabra si Shatila. In ceea ce il priveste pe Ariel Sharon, el a ramas toata viata egal cu sine insusi. Asa cum observa si Nehemia Strasler, in "Ha'aretz" din 18 ianuarie 2001, in 1979 Ariel Sharon - ca membru al Cabientului Begin - a votat impotriva Tratatului de Pace cu Egiptul. In 1985 Sharon voteaza impotriva retragerii trupelor israeliene din asa-zisa zona de securitate din sudul Libanului. In 1991 se opune participarii Israelului la Conferinta de pace de la Madrid. In 1993 voteaza NU, in Knesset, in privinta Acordului de la Oslo. Anul urmator, Ariel Sharon absenteaza de la votul dat in Knesset tratatului de pace cu Iordania. A votat contra intelegerii de la Hebron, in 1997, si a obiectat constant contra felului in care a avut loc retragerea din sudul Libanului. Ca ministru al Agriculturii, Ariel Sharon a fost unul din principalii sustinatori ai coloniilor evreiesti din Cisiordania, care a constituit un punct atat disputat in negocierea pacii din regiune. Dupa parerea lui Sharon, palestinienii nu trebuie sa capete nici o bucata de pamant in Cisiordania. Ariel Sharon doreste pacea cu palestinienii, dar Israelul trebuie neaparat sa mentina sub control inaltimile Golan, precum si sursele de apa. Ierusalimul trebuie sa apartina, in conceptia lui Sharon, Israelului si el planuieste continuarea constructiilor din jurul orasului. Evolutia actualei situatii politice si militare din zona pare sa indreptateasca insa rezervele lui Ariel Sharon. Asadar, un "dur" este inculpat la Bruxelles, fara sa se tina cont ca diversele "masuri punitive" au fost luate de alti prim-ministri israelieni. De pilda, misiunile de represalii ale unitatii "101" au fost aprobate de Ben-Gurion. Marele absent de la Bruxelles ramane terorismul palestinian, dirijat de Yasser Arafat, pentru ca daca Sabra si Shatila au fost posibile, aceasta s-a datorat ascunderii printre refugiatii civili a 2000 de teroristi palestinieni, prin incalcarea de catre Arafat a intelegerii cu trimisul american Philip Habib. Ariel Sharon, ca ministru al Apararii, a permis "Phalangei" libaneze sa intre in taberele de la Sabra si Shatila si sa lichideze teroristii palestinieni, o masura "neinspirata", desigur. Refugiatii civili au cazut insa victime "razboiului" din tabere dintre "Phalanga" libaneza, sustinuta de Israel, si teroristii lui Yasser Arafat. Actiunea aceasta nu a fost insa unilaterala. Ea fusese discutata in procesul de la Bikfaya de Ariel Sharon, ca ministru al Apararii, si presedintele ales al Libanului, Bashir Gemayel. Avea deci valoarea unei "intelegeri" intre doua state.
Vladimir ALEXE
|
Paul Goma ne anunþã cã transcrie ºi revizuieºte (cît poate de puþin un scriitor ca Goma) "Culoarea curcubeului", romanul în care povesteºte calvarul sãu din '77 cînd în România a avut loc pe lîngã cutremurul devastator ºi un 'cutremur al oamenilor', în cîteva zile romanul va fi accesibil pe Internet în format electronic pentru toþi doritorii. M-am gîndit cã ar fi cea mai utilã lecturã pentru protestatarii de ieri, de azi ºi de mâine din spaþiul românesc si, mai ales, din Basarabia, pentru cã cine altul poate înþelege mai lesne pe basarabeanul, refugiat de cîteva ori în viaþã pînã a ajuns la Paris, decît chiar basarabenii?